România traversează o perioadă economică tot mai tensionată, marcată de un fenomen îngrijorător: închiderea sau retragerea treptată a unor companii mari, inclusiv multinaționale. Vorbim despre acele firme care, ani la rând, au fost prezentate drept motoare ale bunăstării, stabilității și oportunităților pentru tineri – locuri de muncă bine plătite, perspective de carieră și promisiunea unui trai mai bun. Astăzi, aceste promisiuni se estompează rapid.
Valul de concedieri se amplifică, iar numărul șomerilor crește de la o lună la alta. În mod firesc, dispariția marilor angajatori produce un efect în lanț: scad încasările la buget, se reduc contribuțiile sociale, iar presiunea asupra sistemului de protecție socială crește. În loc să fie un pol de atracție pentru investiții noi, economia riscă să devină un teren tot mai puțin atractiv pentru capitalul extern.
În acest context, statul ar trebui să joace un rol activ în atragerea de investitori. Însă apare o întrebare legitimă: cum poți convinge investitorii să vină într-o țară în care taxele și impozitele cresc constant? Cum poți vorbi despre stabilitate economică atunci când deficitul bugetar se adâncește, nu se reduce, iar politicile fiscale par să descurajeze exact mediul de afaceri care ar trebui susținut?
Efectele sunt previzibile. Firmele care pleacă nu mai plătesc taxe și impozite. Statul, în schimb, trebuie să suporte costurile șomajului. Puterea de cumpărare scade, pentru că indemnizația de șomaj nu poate înlocui un salariu. Consum mai mic înseamnă încasări mai mici, iar cercul vicios se închide.
În lipsa unor reforme reale și a unei viziuni economice coerente, presiunea se mută, din nou, pe umerii românilor „mici”: antreprenori locali, angajați, contribuabili care își plătesc taxele la timp. De multe ori, aceștia ajung să fie considerați responsabili pentru dezechilibre acumulate în decenii, deși deciziile structurale nu le-au aparținut.
Privind retrospectiv, tot mai mulți români ajung să spună că nici înainte de 1989 nu părea posibil un scenariu mai dificil decât cel de astăzi. Este o comparație dură, dar care reflectă nivelul de frustrare și incertitudine resimțit în mediul economic actual.
P.S. Pentru a înțelege gravitatea situației dincolo de statistici, realitatea din teren vorbește de la sine. Recent, o firmă de transport a fost nevoită să concedieze primii 10 angajați pentru a reduce costurile și a rămâne pe linia de plutire. Este o decizie luată pentru prima dată în 25 de ani de activitate. Din păcate, perspectivele indică noi concedieri – încă 20–30 de persoane în următoarele trei luni. Un exemplu concret care arată că problemele economice nu mai sunt teorie, ci realitate dură pentru tot mai multe companii și familii din România.
