În mijlocul sufletului unei femei aflate la confluența a două etape ale vieții – văduvă și mamă – se desfășura un tablou tulburător. Drumul ei către Târgu Jiu părea a fi o călătorie către necunoscut, lipsită de speranță. Cancerul, ca un dușman invizibil, o încolțise, și totuși ea a mers cu hotărâre la spital, cu gândul că operația va însemna eliberarea ei de această amenințare ce-i întuneca orizonturile.
Dar cuvintele medicilor au fost ca o lovitura neașteptată și cruntă: tumorile se răspândiseră în întreg corpul său. În inima ei, mama unui băiat își simțea temelii sfărâmate. Cu morfina cursând prin vene pentru a-i ameliora suferința, i s-a spus să se întoarcă acasă și să-și aștepte sfârșitul în patul său.
Întrebarea rămânea ca un ecou disperat: „Ce-i voi spune fiului meu? El credea că ma operez și totul va fi bine. Soțul meu a dispărut din viața noastră când era încă mic, și nu știu ce va face acum fără mine.”
În mediul online, povestea acestei mame văduve, condamnată de boală și respinsă de medicină, a răsunat. Întâmplarea unei întâlniri neașteptate cu o femeie în metrou, în mijlocul agitației și a indiferenței, i-a adus o umbră de ajutor.
„Înainte să ies din metrou, la stația Unirii, mi-am dat seama că oja de pe unghia mea se cojise. O banalitate, dar m-a mâhnit, cu gândul că tocmai ieri fusesem la manichiură. Urca scările rulante și am zărit-o. Stătea lângă perete, transpirată, în timp ce lumea se agita în jur, indiferentă la suferința ei. M-am oferit să o ajut.
Mi-a cerut să o însoțesc până la un scaun, să aștepte metroul care să o ducă la gară, iar de acolo să plece spre satul ei din apropierea Târgu Jiu. Astăzi a aflat că tumorile au invadat fiecare colț al corpului ei. Văduvă și mamă a unui băiat de 18 ani, doctorii au trimis-o acasă cu un verdict implacabil: „Du-te să mori în patul tău! Nu mai avem ce să îți facem.”
Prin ochii ei, am simțit disperarea și neputința. A plâns ușor. Eu m-am simțit blocată, nesigură cum să o consolez. Să o ajut. Mama bolnavă a spus, hotărâtă: „Sunt gata, domnișoară! Merg acasă la mine. Să mor în patul meu, așa cum mi-a spus medicul. Am multe de rezolvat în următoarea perioadă.”
Metroul a sosit. Ne-am strâns mâinile. În mine s-au amestecat furia și neputința. Nu știam cum să mă comport. Nu știam cum să o încurajez pe această mamă care știa că în doar trei luni, copilul ei ar putea rămâne orfan.
După ce a plecat, mi-am dat seama că nici măcar nu știam numele ei. Nu am schimbat numere de telefon, nimic. Tot restul zilei am gândit la ea. Și la grijile mele banale de dimineață, care păreau insignifiante în comparație cu povestea ei. Mă simt că azi am eșuat în a-mi îndeplini scopul de a fi o persoană mai bună…”
Această întâlnire neprevăzută și emoțiile puternice au adus în prim-plan nu doar drama personală a acestei femei, ci și vulnerabilitatea umană universală, nevoia de compasiune și sprijin în fața provocărilor necruțătoare ale vieții.
