Istoria Castelului din Banloc, povestea unui domeniu nobiliar al Banatului :
La aproximativ 50 de kilometri de Timișoara și la doar 7,5 kilometri de Deta, în mijlocul unui parc cu arbori seculari și specii rare, se ridică Castelul Banloc, cunoscut odinioară drept castelul familiei Karátsonyi. Clădirea, înscrisă astăzi pe lista monumentelor istorice ale județului Timiș, seamănă cu o prințesă din poveste adormită de vreme, care așteaptă clipa în care cineva o va readuce la viață. Destinul ei a fost unul zbuciumat, marcat de schimbări repetate de proprietari, de perioade de strălucire, dar și de ani lungi de părăsire, până la cutremurul devastator din iulie 1991.
Unele mărturii vechi sugerează că Banlocul ar fi fost, între anii 1552 și 1716, reședința pașei de la Timișoara, însă despre actualul castel se știe sigur că a fost înălțat pe fundații mai vechi, în anul 1793, de contele Lázár Karátsonyi. Pe parcursul întregului secol al XIX-lea și până la începutul secolului XX, atât clădirea, cât și parcul au fost înfrumusețate constant de urmașii săi. Primele distrugeri au venit după Primul Război Mondial, odată cu ocupația sârbă, ca un preambul al jafului mult mai amplu care avea să urmeze după instaurarea regimului comunist.
Apăsat de datorii, ultimul conte, Imre Karátsonyi Keglevich, a vândut în 1935 ceea ce mai rămăsese din domeniu, inclusiv castelul și parcul, Principesei Elisabeta, fosta regină a Greciei și sora Regelui Carol al II-lea al României. Noua proprietară a renovat întregul ansamblu, iar castelul a trăit atunci ultima sa epocă de glorie, devenind un loc al eleganței și al vieții aristocratice.
Un articol publicat în ziarul „Dacia” în vara anului 1939, semnat de părintele Ioan B. Mureșianu, descria cu admirație frumusețea Banlocului. Autorul observa că farmecul locului venea în primul rând din parcul imens, împrejmuit cu ziduri ce aminteau de o cetate, unde la intersecția aleilor se aflau statui și inscripții romane aduse de la Sarmizegetusa. Printre șirurile de brazi se mai păstra, legat cu cercuri metalice și cu rănile cimentate, unul dintre salcâmii aduși din America pe vremea împărătesei Maria Tereza. În interior, castelul adăpostea o adevărată comoară: antichități, tablouri în stil rococo, miniaturi prețioase, sculpturi din marmură realizate de artiști italieni, o colecție de arme, o colecție de caricaturi și chiar o mumie adusă din Egipt.
Decorațiunile castelului au inspirat-o pe Principesa Elisabeta și în amenajarea Palatului Elisabeta din București. Grifonul înaripat, simbol prezent pe blazonul familiei Karátsonyi și pe mobilierul în stil Empire de la Banloc, apare în diverse forme și în ornamentele palatului bucureștean. După piesele de mobilier în stilul renașterii spaniole, dintre care o parte se află astăzi la Muzeul de Artă din Timișoara, au fost realizate copii care se păstrează și acum în palatul de pe Șoseaua Kiseleff.
În secolul al XIX-lea, după o călătorie în Egipt a lui Jenő Karátsonyi, nepotul contelui Lázár, fațada castelului a fost încadrată de două porți impunătoare, care îmbinau într-un mod original motive egiptene antice cu elemente neogotice englezești. Tot în parc a existat, până la cutremurul din 1991, o clădire în același stil, numită „Camera egipteană”, unde fusese adusă, printre multe alte obiecte de artă, și mumia amintită de părintele Mureșianu.
Accesul în parc se mai făcea prin alte două porți. Venind dinspre Deta, la capătul unei alei spectaculoase de aproape 500 de metri, mărginită de pini negri, se afla Poarta Andrássy, cunoscută și ca Poarta leilor, după cei doi grifoni care îi împodobeau pilonii. Numele vine de la Carolina Andrássy, soția contelui Jenő Karátsonyi, iar localnicii l-au transformat, în graiul lor, în „Drumul Andrașului”. Poarta a fost demolată în anii ’70, iar odată cu ea au dispărut și grifonii, astfel că astăzi poate fi admirată doar în fotografii și ilustrate de epocă. Aleea de pini, cu arbori care depășeau 20 de metri înălțime și mângâiați de briza venită dinspre dealurile Vârșețului, a rezistat parțial până în 1997. Printre copaci se afla cândva o ciupercă din lemn cu bănci, care oferea adăpost trecătorilor surprinși de ploaie. Deși pinii au fost declarați monument al naturii, ei au dispărut treptat din cauza nepăsării, iar în 2006 mai rămăseseră doar câteva pâlcuri răzlețe.
Pe latura de nord a parcului există și astăzi o poartă care făcea legătura cu gara aflată la aproape doi kilometri distanță. Un inventar întocmit în ianuarie 1948 o descria ca pe o construcție masivă din cărămidă arsă, ornamentată în stil neogotic englezesc. Proiectul original, păstrat la Arhivele Statului din Timișoara, indică însă anul 1903, iar deasupra arcadei pare să fi fost așezat un însemn heraldic, probabil grifonul sau sirena care ține o cruce dublă, simbol de la care ansamblul a primit și numele de „Sirena”. După 1947, basorelieful a fost răzuit complet, iar detaliile sale s-au pierdut.
După 1948 a început perioada de declin. Imediat după plecarea principesei și alungarea personalului, statuile din parc au fost vandalizate, iar arhiva și biblioteca au fost arse. Clădirea a avut apoi o succesiune de destinații improvizate: Gospodăria Agricolă de Stat, Ocolul Silvic, cămin de bătrâni, orfelinat între 1966 și 1983 și, în final, școală pentru clasele I a X-a, până în 1991. O parte din parc a fost dată fermei agricole, iar spre sfârșitul anilor ’90, printre turme de vaci și șoproane de paie, mai puteau fi zărite statui albe, fără brațe și cu chipurile mutilate, martore mute ale unor vremuri apuse.
Din punct de vedere arhitectural, castelul are formă de „U”, cu ziduri groase de aproximativ 1,25 metri din cărămidă arsă. Fațada principală privește spre sud, iar cele două aripi dinspre nord închid o curte terasată, numită curtea de onoare. Fațada sudică, sobră și realizată în spiritul Renașterii, avea drept singur ornament un atic cu blazonul de piatră al familiei Karátsonyi. Însemnul a fost păstrat și după ce castelul a ajuns în proprietatea Casei Regale, dar a fost dat jos după 1948 și aruncat în fosa septică, unde se mai aflau fragmente din el chiar și în anii ’90. Același blazon apărea și pe un mozaic din curtea de onoare. Aticul s-a prăbușit definitiv la cutremurul din 1991, străpungând acoperișul și tavanul salonului de la etaj.
Fațada nordică, orientată spre parc, este mult mai bogat decorată. Aici se remarcă ferestrele de pod în stil baroc, transformate însă în perioada comunistă în simple deschideri pătrate, altoreliefurile cu motive heraldice și scene inspirate din mitologia greco-romană, feroneria din secolul al XVIII-lea care închidea curtea de onoare și felinarele din fier forjat de la colțuri, purtând anul 1793. Intrările în pivnițe sunt încadrate de imitații de coloane dorice, iar deasupra fiecăreia se află câte un altorelief care sugerează destinația încăperii. La pivnița de vin, un amoraș oferă un ciorchine de struguri unei figuri feminine, iar la cea pentru lemne apare zeul Pan cântând din nai. Frecvența reprezentărilor lui Pan, inclusiv prin statuile ale căror fragmente se află acum la Muzeul Banatului, este pusă de unii în legătură cu numele localității, care ar proveni de la Panloch și s-ar traduce prin „Locul stăpânului”.
Castelul are pivniță, parter, etaj și pod, iar organizarea spațiilor este identică la parter și la etaj. În centrul corpului principal se află o sală amplă, care traversează întreaga clădire, flancată de câte două încăperi pe fiecare parte. Aripile de est și de vest cuprind alte camere, deservite de coridoare, cu scările plasate în colțuri și băile la capetele dinspre nord.
Parcul castelului reprezintă una dintre cele mai valoroase grădini istorice ale Banatului. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, reședințele nobiliare din regiune urmau modelul neoclasic, cu o grădină de tip francez, cu straturi de flori dispuse geometric în apropierea clădirii, continuată de un parc de inspirație englezească, mai liber și mai natural, în care exotismul și mitologia se îmbinau armonios. Alături de castelele Csekonics din Jimbolia, astăzi dispărut, și Nákó din Sânnicolau Mare, ansamblul de la Banloc este considerat cel mai important din zonă ca suprafață și amenajare.
Banlocul se deosebește de celelalte reședințe bănățene prin istoria sa aparte: a fost timp de 142 de ani casa familiei Karátsonyi, apoi domeniu regal, și s-a bucurat mereu de admirația contemporanilor, care îl lăudau drept un parc romantic de o frumusețe rară. Cu toate acestea, nici până astăzi nu există o evidență completă și riguroasă a bogățiilor adunate de-a lungul deceniilor între zidurile sale. Dincolo de ruinele lăsate de timp și de oameni, Castelul Banloc rămâne o pagină vie din istoria Banatului și un loc care merită redescoperit, protejat și, poate într-o zi, readus la strălucirea de altădată.
